Şcoala Zamolxiană (2)

Cultivarea virtuţilor

Virtuţile erau considerate (şi vor mai fi) cele mai de preţ comori ale omului. Prin ele, omul este mai aproape de divinitate, de nemurire chiar. Virtuţile sunt cele care transcend dualitatea, forma, timpul. Virtuţile nu au vârstă, de aceea se pot considera mereu tinere. Toate virtuţile au putere asupra materiei; ele sunt totodată puteri prin care omul se apropie de zei.

Omul se naşte cu anumite virtuţi (obţinute cu mult efort în vieţile anterioare), le poate deprinde în decursul vieţii (prin numeroasele încercări), sau chiar pot fi primite datorită capacităţii de accesare a planurilor înalte.

De regulă, virtuţile din naştere sunt voinţa şi curajul. Ele s-au „cimentat” pe corpul spiritual datorită numeroaselor întrupări, prin care s-a experimentat lupta, negustoria, calitatea de conducător, dar pot veni şi din prigonire, suferinţă, nedreptate etc. Chiar dacă aceste virtuţi pot fi un „bun” din naştere, ele trebuie continuu dezvoltate, rafinate, altminteri rămân în „adormire”. De asemenea, voinţa şi curajul trebuie neapărat controlate de echilibru, bun simţ şi cunoaştere, iar prin toate acestea se deprind răbdarea şi modestia. Acestea două sunt considerate chiar mai importante decât voinţa şi curajul, deoarece au o mult mai mare putere de a schimba lucrurile în planul material.

Răbdarea, ca forţă spirituală, vine deci din voinţă, echilibru şi cunoaştere. Acestea dau viziunea de ansamblu asupra mersurilor lucrurilor (ştiinţa dinamicii ciclurilor). Astfel, înţeleptul ştie că există un timp pentru orice acţiune, precum şi o măsură.

Pentru dobândirea şi creşterea mai rapidă a virtuţilor, şcolile de iniţiere ale tuturor timpurilor au întocmit o serie de programe (exerciţii) specifice. Pentru a face să strălucească iubirea din sufletele oamenilor, era îndeajuns ca discipolul să-şi cureţe trupul, mintea şi sufletul de cele aşa-zis lumeşti. „Ingredientul” de bază al sufletului este iubirea, dar pentru a o scoate la suprafaţă, trebuiesc eliminate ura, frica şi îndoiala.

Pentru deprinderea voinţei şi curajului, tehnicile difereau în funcţie de zona geografică, de istoria şi tradiţiile populaţiei respective. Spre exemplu, dacă în Egipt testul curajului implica mersul printre crocodili şi şerpi, în Dacia, învăţătorii zamolxieni se foloseau de lupi şi urşi.

De asemenea, fiecare discipol trebuia să traverseze singur un lanţ muntos, fără niciun fel de ajutor.

Pentru a fi considerat demn de nivelul al treilea, discipolul trebuia să traverseze o peşteră foarte lungă (mai lungă de zece kilometri). Era o sarcină extrem de dificilă, care ţinea mai multe zile. Traseul era deosebit de dificil, cu suişuri şi coborâşuri în pantă mare, în beznă totală, şi cu o senzaţie puternică de istovire fizică şi psihică, precum şi o stare de totală debusolare.

Mai multe zile la rând am avut flash-uri puternice legat de acest test. Am putut afla că sunt doar câteva astfel de peşteri în zona românească, şi că sunt şisturi cristaline în apropiere, dar nu am putut stabili vreo locaţie exactă. Senzaţia de pierdere a orientării era foarte puternică, iar de acest lucru se „ocupau” atât Zamolxe şi învăţătorii, cât şi atlanţii supravieţuitori care monitorizau extrem de atent acest test. Era mult mai dificil decât testul din zona Porţile de Fier, deoarece, pentru a reuşi să iasă la suprafaţă, discipolul avea nevoie de activarea altor simţuri subtile. Activare care, bineînţeles, se face prin necesitate. Calvarul discipolului putea dura şi 30 de zile, căci dezorientarea (indusă) putea fi atât de puternică încât acesta se deplasa, înainte şi înapoi, pe mai mulţi kilometri. Chiar dacă peştera avea apă, şi nici nu era „închisă”, adică se puteau accesa energiile elementale, după 7-10 zile de dezorientare, discipolul trecea printr-un adevărat calvar. Îşi revedea fiecare zi de pregătire, fiecare gest al învăţătorilor, fiecare cuvânt spus de Zamolxe, pentru a găsi vreo portiţă de scăpare.

Într-o lucrare viitoare voi detalia mai multe despre acest nivel (al treilea), precum şi despre „schisma” apărută în sec. 2 î.Hr.

Stabilirea obiectivelor

În comunitate, discipolii urmăreau scopuri clar definite. Nu interveneau cu nimic acolo unde nu era cazul. În general, urmăreau să aducă pacea în locul conflictului, dreptatea în locul nedreptăţii, adevărul în locul minciunii, unitatea în locul dezbinării şi progresul acolo unde minţile şi inimile oamenilor erau deschise.

Foarte rar interveneau în mod direct în aplanarea conflictelor locale. Cel mai adesea căutau să găsească punctele comune şi să-i convingă, prin exemple indirecte, că orice conflict se perpetuează datorită lipsei de viziune şi mai ales din multă necunoaştere. În unele comunităţi, foarte uşor reuşeau să-i convingă pe oameni de faptul că mult mai multe lucruri bune aduce pacea decât conflictul. Pentru exemplificare, dădeau nenumărate exemple din natură.

Discipolilor din al doilea an li se cereau să facă un fel de rezumat al conflictului, în care trebuiau să identifice tipul de conflict, să ţină cont de cauze, de sursele de perpetuare a conflictului, şi care ar fi fost cele mai bune metode de aplanare. Existau conflicte legate de elementul pământ (conflictele care aveau ca substrat posesiunea materială sau incompatibilităţi legate de gândirea rigidă), de elementul apă (jigniri, invidii, iubiri trădate etc.), de foc (pasiuni legate de putere şi faimă), şi de aer (conflicte de idei, viziuni divergente, temeri diverse).

Dacă observau că este vorba de un conflict mai vechi, sau care implica răni mai adânci, deci mai greu de vindecat, discipolii atrăgeau atenţia învăţătorilor, iar aceştia interveneau la nivel subtil pentru aplanare. Trebuie spus că învăţătorii nu interveneau de fiecare dată, ci numai când realizau că nu există lecţie de învăţat sau de plătit (karmă). Folosind triada intenţie-imagine-emoţie, învăţătorii sau discipolii mai avansaţi reuşeau să inducă celor aflaţi în conflict (învăţătorii puteau face asta chiar asupra unei întregi comunităţi) stări deosebite, elevate, care ar fi avut ca rezultat o puternică dorinţă de împăcare, de pace. Dacă realizau că o comunitate ar avea ceva de plată (înşelăciune sau siluire asupra unei comunităţi mai mici), atunci nu interveneau, ci numai atrăgeau atenţia că este de plătit o datorie. Le spuneau că dreptatea şi adevărul nu pot fi înfrânte, şi că mai bine să-şi plătească datoriile mai devreme decât mai târziu, căci cele plătite mai târziu vin cu osândă mai mare (surpări, inundaţii, boli, răniri, molime între animale etc.).

Autocunoaşterea

Personalitatea este formată din ansamblul structurilor psihomentale, prin care omul relaţionează cu sine, cu ceilalţi, cu mediul, cu societatea, cu conceptele, tradiţiile, ideile etc. Personalitatea înglobează trăsăturile morale, capacităţile intelectuale, deprinderile, talentele, iar experienţa trasează atitudinile şi abordările în faţa provocărilor exterioare.

Este clar că, într-o primă fază, omul îşi formează o personalitate de tip egotic, şi este oarecum normal să fie aşa. Majoritatea culturilor vremii (chiar şi acum este valabil) puneau la mare preţ personalitatea de învingător, de războinic. Acumularea de putere, de bogăţie, de influenţă şi de cunoaştere erau considerate ca fiind esenţiale. Numai că (realitatea a demonstrat-o) acest tip de abordare nu este adecvat unei creşteri armonioase şi că, în timp, dă naştere la conflicte şi pierderi pe multe planuri, tocmai din cauza dezechilibrului.

În cadrul şcolii zamolxiene, încă din primul an se punea accent pe transformarea personalităţii în individualitate, iar aceasta presupunea detronarea egoului. Propriile interese, legate de imagine, putere şi influenţă, erau considerate ca fiind nesemnificative şi foarte nestatornice.

Personalitatea presupune creşterea pe orizontală, în vreme ce individualitatea implică creşterea pe verticală. Personalitatea abordează alte personalităţi prin scări duale: mic-mare, slab-tare, puţin-mult etc., şi deseori precede antagonismului de orice fel (deci şi conflictul direct).

Cine şi-a transformat personalitatea în individualitate nu va căuta să devină mai puternic, mai bogat, mai bun, mai cunoscător, etc. în comparaţie cu altul, ci numai faţă de sine (a fi mai bun decât ai fost înainte). Individualitatea îşi recunoaşte propria poziţie în raport cu ceilalţi, în timp ce personalitatea egotică trebuie supusă de o alta, mai puternică.

Cei care treceau de tranziţie erau supuşi la unele probe. Astfel, discipolii erau puşi să facă munci considerate mai nedemne, erau adeseori jigniţi, se făceau comparaţii cu alţi discipoli, în care ei păreau să fie dezavantajaţi etc. Prin aceste teste se verificau reacţiile lor, şi dacă se dovedeau demni de a merge mai departe, erau iniţiaţi în alte taine.

Spre deosebire de personalitate, individualitatea are nevoie de o fundaţie interioară solidă, altminteri societatea (dinamica socială) poate determina în scurt timp revenirea individualităţii la personalitate şi, implicit, la valorile duale. Această fundaţie era deseori neglijată la alte şcoli ale misterelor, şi din această cauză mulţi iniţiaţi decădeau mult la revenirea în societate.

La fel ca în orice construcţie, fundaţia individualităţii trebuie să fie solidă, echilibrată şi bine structurată. Se avea în vedere dezvoltarea armonioasă a întregii structuri trup-minte-suflet. Deşi fiecare dintre acestea se putea dezvolta şi purifica relativ uşor, (trupul prin post, cumpătare, exerciţiu; mintea prin experienţa combinată cu studierea, analiza, sinteza; sufletul prin muzică, poezie, explorarea naturii exterioare şi interioare) trebuia realizat echilibrul dintre toate acestea. Prea multa dezvoltare a minţii ar determina creşterea trufiei şi orgoliului, în timp ce sufletul mai sensibil putea determina izolarea, ruperea de realitate şi o prea mare fragilitate a întregii fiinţe.

Pentru evitarea dezechilibrelor, înţelepţii vremii au impus folosirea triadelor. Ele aveau rolul să echilibreze tendinţele pe cele trei corpuri. Triada gând-cuvânt-faptă era edificatoare în vechime, fiind întâlnită la majoritatea religiilor. Zamolxe considera această triadă ca fiind una de efect, gândul fiind de fapt un tipar mental. Pentru a determina tiparul mental, Zamolxe a introdus triada: intenţie-imagine-emoţie (...unde vă este voia, acolo se duce şi mintea şi simţirea).

Intenţiile erau aşadar baza, fundaţia tiparului mental. Discipolul era îndrumat să-şi stabilească „setul” de intenţii pentru viaţă. Se ţinea cont atât de talentele înnăscute (dobândite în alte vieţi), cât şi de cele potenţiale. În cartea „Legile lui Zamolxe” le-am perceput (şi scris) ca vectori de voinţă şi de informaţie, adică un fel de motoare animatoare ale interiorului. Ele sunt de fapt energii psihice formate (determinate) pe structuri informaţionale perceptibile (din realitatea efectivă). Discipolii (viitorii învăţători) nu aveau la bază intenţia de creştere (dezvoltare) pe sistemul dual, căci ştiau că materia (şi forma) se supune legii ciclicităţii, adică ceea ce era sus, trebuia să revină jos, ceea ce era mare trebuie să redevină mic etc. La fel cum orice punct al unei roţi în mişcare (şi totul în Univers este în mişcare – Legea Vibraţiei) este când sus, când jos, tot aşa, tot ceea ce are o formă, ori capacitate, mărime, greutate etc. se supune legilor de creştere şi descreştere.

Aşadar, intenţiile discipolilor de la şcoala zamolxiană trebuiau să transceandă forma. Învăţau despre forme (aspectele supuse legii dualităţii), dar nu se ataşau de ele. Intenţiile lor erau legate de creşterea virtuţilor şi de realizarea echilibrului interior. Virtuţile de bază (iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia) erau considerate singurele pentru care se merita tot efortul. Fundaţia tiparului mental era determinată de intenţiile legate de acestea.

Odată stabilite intenţiile, se forma triada. O personalitate egotică nu lucrează cu triade, ci cu dorinţe. Diferenţa dintre dorinţă şi intenţie face marea diferenţă dintre personalitate şi individualitate.

Dorinţa se raportează la formă, dar intenţia transcende forma. Dorinţa caută resurse în exterior, pe când intenţia le găseşte în interior. Dorinţa urmăreşte aspectele dualităţii (mai mare, mai puternic, mai bogat, mai influent etc.), pe când intenţia urmăreşte unitatea, armonia.

Eliberările

Încă din primele zile se punea accent pe eliberarea de temeri. Incertitudinea, îndoiala, nesiguranţa, oscilaţiile, toate acestea erau în legătură directă cu temerile. Eliberarea de temeri putea dura mai mult timp, căci ele pot fi foarte multe şi foarte adânc înrădăcinate în suflet. Temerile sunt cele care stau la baza corpului psihomental reactiv.

Primul strat reactiv este cel amigdalian (numit şi reptilian), care determină alegerea fugii ori alegerea luptei. Acestea apar când corpul fizic este în pericol de distrugere, vătămare, moarte sau când este vorba de dominare.

Al doilea strat reactiv este mult mai complex, şi nociv totodată, având o structură scheletală formată din două axe: trecut–viitor, atracţie–respingere. Toate aceste patru direcţii sunt generatoare de dizarmonie, determinând „înlănţuirea” pe toate planurile a fiinţei umane.

Trecutul poate fi o sursă de negativitate si dezechilibru deoarece implică: resentimentele, părerile de rău, amintirile neplăcute etc. Viitorul poate fi şi el o sursă de negativitate deoarece temerile de orice fel (legat de un presupus viitor) perturbă grav prezentul (frica de boală, de sărăcie, de duşmani, de singurătate, de moarte etc.)

Atracţia şi respingerea sunt date de diversele dorinţe şi temeri. Există o multitudine de temeri, şi de dorinţe totodată, de aceea se spune că eliberarea de dorinţe determină şi eliberarea de temeri. Iar pentru a te elibera de dorinţă trebuie să eliberezi energia psihică aferentă (care generează dorinţa).

Discipolii făceau acest lucru prin înfruntarea directă a temerilor şi prin armonia triadei intenţie-imagine-emoţie. Rafinau emoţia lucrând la imagine (dându-i claritate şi consistenţă), apoi „împuterniceau” imaginea prin intenţie. Echilibrul se realiza adaptând imaginea la realitatea efectivă. Cei prinşi în dualitate nu aveau în vedere intenţia, ci doar emoţia şi imaginea. Şi nici acestea nu erau echilibrate, emoţia (dorinţa) fiind mai puternică.

Discipolii lucrau aşadar cu triada. Întâi stabileau intenţia (cu totul diferită de dorinţă), apoi vizualizau transformarea (imaginea a ceea ce doreau să transforme), iar emoţia era de fapt o stare de mulţumire, ca un fel de bucurie anticipată. Odată deprinsă tehnica triadei intenţie-imagine-emoţie, discipolii aveau harta către orice comoară, precum şi o cheie cu care deschideau nenumărate porţi (necunoscute celor neînţelepţi).

Începeau cu eliberarea temerilor legate de corpul fizic şi cel senzitiv (foame, boală, vătămare, moarte), apoi urma limpezirea minţii. Exerciţiile prezentate către sfârşitul primei părţi (scrijelirea de desene cu ambele mâini, trasarea cu capul acoperit conform unui desen dat, plus alte mici exerciţii) determinau în scurt timp creşterea capacităţii de concentrare, precum şi o bună echilibrare pe plan mental. Capacitatea de concentrare determină implicit şi detaşarea, alături de eliberarea de temeri. Astfel, structura psihomentală reactivă era demontată pas cu pas.

Putea dura ani de zile (pentru unii mai puţini, pentru alţii mai mulţi), dar merita cu siguranţă efortul. Avantajul celor din vechime, faţă de cei de azi, era faptul că nu aveau corpul psihomental reactiv atât de complex ca al omului modern, şi deci nici prea multe dorinţe.

Şcoala Zamolxiană

(extras din Misterele Şcolii Zamolxiene)

Simţind gustul amar al decăderii şcolii pitagoreice, dar şi datorită unei puternice viziuni, Zamolxe părăseşte şcoala crotoniană şi se îndreaptă spre ţinuturile natale. Deşi intuise sfârşitul cetăţii, Zamolxe nu renunţase şi la visul lui Pitagora. Avea însă unele puncte diferite de vedere.

Înainte de a pleca, între Zamolxe şi Pitagora se iscaseră câteva disensiuni, referitor la doctrina şcolii. Dintre acestea amintesc:

- Fiziognomia. Aceasta nu reprezenta pentru Zamolxe un criteriu demn de luat în seamă. Spre deosebire de Pitagora, Zamolxe avea un simţ subtil mult mai dezvoltat. Pitagora considera că cele mai importante aspecte ale caracterului se imprimau pe faţa omului, asemenea unui mulaj de ghips. Zamolxe ştia (şi simţea acest lucru) că sunt mai multe straturi ale caracterului, şi că în spatele unei feţe dure şi rigide, se pot ascunde nenumărate comori spirituale. Deşi i-a demonstrat acest lucru de câteva ori - şi nu odată l-a avertizat că, uneori, însăşi Zeii îşi i-au chip de dobitoace -, Pitagora nu a vrut să renunţe la acest criteriu.

- Numărul. Nu puţini au fost cei care l-au avertizat pe Pitagora că exista un mare risc să asociezi cauzele prime cu numerele, căci se putea face confuzia între cauze şi efecte (aspect evidenţiat şi de Aristotel). Mai mult, a căutat să „matematizeze” inclusiv stările sufleteşti. Muzica a fost puternic matematizată, poezia la fel. Încet-încet, se depărta de vibraţie, de trăire, de uniunea cu Natura, de stările sublime (de necuantificat) ale sufletului.

- Implicarea în treburile politice şi militare. Zamolxe considera acest lucru ca fiind extrem de riscant; considera că singura formă de cucerire trebuie să fie prin inimă, prin frumos, prin armonie, prin ştiinţă şi prin cultură. Acestea erau, la început, şi ideile lui Pitagora, dar ulterior ceva s-a schimbat în convingerile sale.

- Pitagora considera că omului îi sunt date anumite puteri, peste care nu putea trece. Considera că saltul evolutiv (de la om la semizeu) se făcea doar prin bunăvoinţa zeilor şi nu depindea de om. Zamolxe nu credea aceasta şi considera că această atitudine pune o puternică barieră aspiraţiilor către lumea divină.

- Pitagora considera că patima pentru propria înfăţişare (egoul) ar fi eradicată chiar după primii ani de şcoală asiduă (la stadiul de „ascultător”). Zamolxe ştia că egoul nu poate fi eliminat atâta vreme cât sufletul este încă închis într-un trup, şi că aşteaptă ca o vulpe la pândă momentul potrivit pentru a se manifesta. Ulterior, după câştigarea bătăliei cu sybarienii, însuşi Pitagora fusese uimit şi şocat de cruzimea unora dintre discipoli. Zamolxe îl avertizase că egoul nu poate fi eliminat, dar că poate fi educat şi transformat, din personalitate în individualitate. Aceasta s-ar face prin schimbarea motorului animator al sufletului, adică dorinţa urma să fie înlocuită de aspiraţie.

- Contrariile bine-rău şi lumină-întuneric nu erau agreate de Zamolxe, în sensul lor literal, deoarece considera că au un efect cauzal necorespunzător (dualitate rigidă) în mintea neofitului. Ulterior (în şcoala zamolxiană) le-a schimbat cu armonie albă-armonie neagră şi vizibil-invizibil.

Bazele şcolii zamolxiene

În timp ce scriam despre începuturile şcolii zamolxiene (fiind în semitransă), datorită influenţei mai puternice a componentei emoţionale, nu am putut trece şi alte detalii foarte importante. În timpul unei conexiuni, Zamolxe mi-a transmis să trec şi aceste detalii „tehnice”, deoarece sunt extrem de importante.

Şcoala fondată de Zamolxe avea la bază multe elemente din şcolile spirituale ale vremii (cunoscute sub numele de şcoli ale misterelor. Înainte de a se intra efectiv în primul an de pregătire, exista o perioadă de jumătate de an în care discipolul trebuia să se adapteze regimului sever de pregătire. Izolarea faţă de comunitate (şi familie), hrana (care devenea vegetariana naturistă, deci netrecută prin foc) şi potolirea dorinţelor cărnii (înfrânarea sexualităţii instinctive) erau primele deprinse.

După cele şase luni de pregătire, cei care simţeau că drumul lor este alături de Zamolxe şi învăţători, urmau o pregătire pe ansamblul corp-minte-suflet.

În principiu, se aveau în vedere opt „materii”:

1. Disciplina: ascultare, studiu, hărnicie, cumpătare, perseverenţă.

2. Cultivarea virtuţilor: iubire, voinţă, curaj, răbdare, modestie.

3. Obiectivele: pacea, dreptatea, adevărul, unitatea, progresul.

4. Autocunoaştere: personalitate şi individualitate; intenţie-imagine-emoţie; gând-cuvânt-faptă; suflet-minte-trup.

5. Eliberările: detaşare, concentrare, imaginaţie, armonie, frumuseţe.

6. Autodezvoltarea: mărirea câmpului vital, creşterea gradului de conştienţă, extinderea simţurilor.

7. Cauzalitate: Rezonanţă - Convergenţă - Sincronicitate - Ciclicitate - Corespondenţă - Unicitate.

8. Evoluţia spaţio-temporală: ordine-măsură-control, înţelepciune, creaţie.

Spre deosebire de Pitagora, Zamolxe introduce „numărul împuternicit”, un fel de vector multidimensional. Aşadar, pe lângă număr, vectorul conţine şi alte componente esenţiale.

Pentru planul considerat 3D, vectorul are (asemeni în fizică) un punct de aplicaţie (origine), o măsură (mărime) şi un sens (direcţie). Secretul deţinerii controlului pe planul material era atingerea echilibrului interior (descoperindu-se astfel originea), rafinarea şi limpezirea minţii (pentru a se determina mărimea), apoi descoperirea sensului de direcţie (conform schemei contrariilor).

Pentru planul considerat „al cauzelor de jos” (e vorba de primul strat al spaţiului 4D), vectorul are zece componente. Acestea sunt „amprente” ale celor zece contrarii din doctrina şcolii lui Pitagora, cu deosebirea că Zamolxe face unele modificări:

1. Interior – Exterior

Înlocuieşte „limitat-nelimitat”, pe care Zamolxe l-a considerat ca făcând parte din structura dinamică a planului considerat „al cauzelor de sus”. Acest contrariu arată faptul că orice obiect, forţă, fiinţă, idee, emoţie etc., face parte dintr-un proces dinamic. Ideea era de a reuşi să se identifice dacă acel ceva (obiect, forţă, fiinţă, idee, emoţie) era în interiorul sau exteriorul schemei dinamice a procesului evolutiv personal.

2. Par – Impar

3. Unitate – Pluralitate

4. Dreapta – Stânga

5. Masculin – Feminin

6. Repaus – Mişcare

7. Drept – Curb

8. Vizibil – Invizibil (a înlocuit „lumină-întuneric”).

Pentru cei mai mulţi, întunericul are o conotaţie negativă, căci îl identifică cu necunoscutul, cu tenebrele. Multe persoane au chiar o frică instinctivă faţă de întuneric. Zamolxe a evitat să considere „întunericul” ca fiind ceva negativ, de aceea a preferat termenul „invizibil”. În fapt, invizibilul este vizibilul... rămas încă neluminat.

9. Armonie albă – Armonie neagră (a înlocuit vechiul „bine-rău”)

Perechea „bine-rău” era considerată, din punct de vedere conceptual, cea mai rigidă dintre contrariile lui Pitagora. Zamolxe considera că dualitatea bine-rău poate reprezenta un factor cauzal personal, nu însă unul universal. Ştia foarte bine că, atât religiile cât şi formele de orânduire laice ale vremii (în mare parte opresive), controlează mulţimile prin frica armelor şi control mental, iar multe din mecanismele controlului mental au la bază dualitatea bine-rău. Ceea ce unii numesc rău, pentru înţelepţi este doar o altă formă a binelui.

Chiar dacă Zamolxe a împărţit acest contrariu în mai multe „părţi” de contrarii (corect-incorect; potrivit-nepotrivit, dificil-uşor etc.), întotdeauna a avut grijă să evidenţieze faptul că „binele” şi „răul” sunt concepte foarte relative. El numea, de exemplu, procesul de descompunere a materiei vii ca fiind parte din armonia neagră, reprezentând procesul natural de desfacere şi recompunere al elementelor.

Durerea, pierderea, nu erau considerate ca fiind ceva rău prin definiţie, ci doar semnale (care arătau faptul că omul s-a depărat de armonie („...iar cele neplăcute hrănesc mintea şi înţelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii).

10. Regulat – Neregulat (ca şi proiecţie geometrică înlocuieşte „pătrat-dreptunghi” cu toate formele geometrice bidimensionale).

Disciplina

Ascultarea: discipolii ascultau atât de Zamolxe şi învăţători, cât şi de ceea ce le şoptea natura şi propriul suflet. Nu dura atât de mult ca la şcoala lui Pitagora (până la cinci ani), însă trebuiau percepute atât „cuvintele” trupului, cât şi pe cele ale sufletului şi ale minţii. Fiind aproape de natură şi atent îndrumaţi de învăţători, discipolii reuşeau să înţeleagă primele „şoapte” ale sufletului şi ale minţii. Stări sufleteşti speciale, sentimente deosebite, percepţii fine, senzaţii aparte, toate acestea formau noul limbaj care trebuia descifrat. Pas cu pas, prindeau tot mai multă încredere în ei, iar „ochii şi urechile interne” li se deschideau tot mai mult.

Studiul: studiau atât legile frumoase (erau cu mult mai multe decât am reuşit eu să percep), cât şi aspecte legate de corp, suflet şi minte. La acest stadiu se aveau în vedere deprinderea cunoştinţelor predecesorilor, cu precădere ale bendiselor şi ale preoţilor lui Gebeleizis. Adică învăţau despre cum poate fi vindecat corpul cu ajutorul ierburilor, seminţelor, florilor, copacilor şi pietrelor. Deşi bendisele reprezentau doar o palidă copie a vechilor preotese, erau totuşi foarte bune „farmaciste” ale naturii. Aveau succes însă doar pe zona efectelor. Deşi ceremoniile de decernare a titlurilor lor (aveau anumite grade) se desfăşurau cu precădere în cele patru perioade ale lunii (lună nouă, primul pătrar, al doilea pătrar, lună plină), bendisele pierduseră capacitatea de accesare a energiilor subtile lunare.

Preoţii lui Gebeleizis aveau unele cunoştinţe legate de energetica organismului şi, până la un anumit punct, puteau fi de ajutor în foarte multe situaţii. Dintre acestea amintesc:

- forme de masaj combinate cu anumite pietre (de râu sau de munte, în funcţie de problema avută);

- atingerea focului, adică o formă de presopunctură, folosindu-se de pietre fierbinţi. Unii dintre preoţii lui Gebeleizis simţeau dezechilibrele şi blocajele energetice şi reuşeau să le deblocheze folosind palmele (lovituri sau ciupituri în anumite zone ale pielii) şi atingerea pietrelor fierbinţi. Bolnavul nu avea parte de un tratament dureros, ci doar de usturimi uşor suportabile.

- tratau unele disfuncţii energetice şi psihice folosind sunetul. Foloseau atât metalul cât şi anumite pietre pentru a genera sunete specifice. Tehnicile fuseseră preluate de la perşi, iar ulterior au fost chiar perfecţionate de unii dintre ei, combinându-se cu sunetele apei.

Hărnicia: discipolilor li se dezvolta atât cultul muncii individuale cât şi cultul muncii colective. Oamenii erau adesea asociaţi cu arborii fructiferi, iar faptul că unii dintre daci nu prosperau, era considerată o ruşine.

La şcoala zamolxiană se muncea în egală măsură pe toate cele trei planuri: exista o muncă fizică, una intelectuală (studiul zilnic) şi o muncă de dezvoltare (inclusiv pentru dezvoltarea capacităţilor considerate paranormale). Când vizitau comunităţile şi răspândeau seminţele de lumină, adeseori discipolii participau la unele dintre proiectele comunităţilor (lucrări de aducţiune, fântâni, case, hambare etc.).

Cumpătarea: discipolii erau învăţaţi încă de la început că totul în această lume se bazează pe echilibru şi bună proporţie. Natura era cel mai bun exemplu de echilibru şi bună proporţie, de aceea, în desele peregrinări prin natură, discipolilor li se arătau în mod direct toate acestea. Învăţau despre echilibrul şi armonia formelor, culorilor, despre ciclurile zi-noapte, despre echilibrul forţelor contrarii şi modul de acţiune ale acestora asupra elementelor.

Perseverenţa: discipolii ştiau că nu trebuie cu niciun chip să se oprească din ceea ce aveau de făcut. Pentru ei, nu exista punct final; ştiau că omul trebuie să se perfecţioneze continuu, că nu existau limite, atât în cunoaştere cât şi în dezvoltare.

Şcoala pitagoreică de la Crotona

(extras din Misterele Şcolii Zamolxiene)

Şcoala de la Crotona i-a fost casă şi familie lui Zamolxe pentru o lungă perioadă de timp. Până să ajungă acolo, Zamolxe deprinse foarte multe din tainele trupului, sufletului şi ale minţii (graţie numeroaselor iniţieri avute, alături de Pitagora, în Grecia, Fenicia, vestul Indiei, Egipt, Persia). Era un meşter iscusit al cuvintelor, ştia să oblojească atât rănile sufletului cât şi pe cele ale trupului; vedea cum se dezvoltă lucrurile în timp şi spaţiu (capacitate vizionară), şi înţelegea multe rosturi... rămase încă ascunse pentru cei mai mulţi înţelepţi ai vremii.

Pitagora, precum şi cei care l-au urmat, aveau de gând să descopere (la Crotona) mecanismele şi modalităţile cele mai potrivite prin care se puteau dezvolta, într-un mod armonios (chiar sublim), societăţile omeneşti. Acesta era Marele Plan al lui Pitagora. Sufletul său tânjea după o lume frumoasă. Doar atât dorea: o lume plină de pace, lumină, armonie. Era convins că, pentru aceasta, trebuia să ridice doar o singură cetate (oraş), după care celelalte ar fi urmat-o. Pitagora ştia, şi simţea, că sufletul fiecărui om este alcătuit din lumină şi iubire, însă pentru a le scoate la suprafaţă, ar fi fost nevoie de anumite condiţii exterioare.

Marele suflet solar coborâse pentru a schimba lumea...

Planurile erau făcute. Pentru început, trebuiau să pună bazele unei aşezări. Urma dezvoltarea armonioasă a acelei aşezări, din toate punctele de vedere. Apoi, trebuia să fie un exemplu pentru cei din jur.

Crotona urma să fie asemeni unui far de lumină.

Cu toate că Pitagora a rămas cunoscut lumii mai cu seamă pentru contribuţiile aduse matematicii (în special pentru tabla înmulţirii şi celebra teoremă care îi poartă numele), trebuie spus că filozofia şi şcoala lui au lăsat urme mult mai adânci în istoria lumii, chiar dacă acestea nu sunt văzute în mod direct.

Este primul filozof care a combinat matematica cu mistica. Era ferm convins că numărul este cauza primă, şi că orice evoluţie a lucrurilor ar avea tipare geometrice. Însă, pentru a ajunge la cauzele lucrurilor, trebuiau parcurse anumite trepte. Adică era nevoie de o perioadă de pregătire.

Pitagora ştia că, pentru a construi noul tip de cetate, avea nevoie de o „fundaţie” sănătoasă şi de „piloni” foarte puternici. Iar toate acestea nu sunt date de către trup, nici de puterile materiei, ci de către suflet. Ştia de asemenea că, pentru a-l face să strălucească, sufletul trebuia neapărat dezrobit de trup, adică de cele materiale. Considera că sufletul este asemenea focului, căci focul tinde să urnească spre cer, iar cele materiale, fireşte, tind spre cele de jos.

Şcoala lui Pitagora era împărţită pe câteva grade. De asemenea, erau impuse reguli stricte. Nimeni din gradele inferioare nu avea voie să participe la întrunirile celor din gradele superioare, iar celor din gradele superioare le era interzis să dezvăluie materiile de studiu (şi tainele deprinse) celor din gradele inferioare.

Datorită renumelui său consacrat, dar mai ales setei de cunoaştere a multora, Pitagora avea o sumedenie de aspiranţi pentru şcoala sa, însă pentru a fi admişi, erau nevoiţi să treacă de anumite teste. Primul test era „citirea” caracterului după caracteristicile fizice (fiziognomia). Pitagora era ferm convins că muşchii faciali exprimă cu acurateţe natura sufletului şi că, în timp, întregul chip preia amprenta sa. După acest test urma interviul, prin care se urmărea scoaterea la lumină a unor părţi din caracter. Chiar dacă aspiranţii treceau cu bine testele, puteau trece chiar şi trei ani până când să fie admişi în şcoală.

Odată admişi, primilor discipoli (neofiţi) li se cerea să practice pentru o perioadă tăcerea. După unele scrieri, acest stadiu putea dura între doi şi cinci ani. Prin această tăcere, discipolul avea să-şi dezvolte nu doar cunoaşterea şi intelectul, ci şi ascultarea interioară. După o anumită perioadă, începea să perceapă murmurul sufletului. Încetul cu încetul, vacarmul celor lumeşti se stingea în mintea neofitului, iar liniştea şi bucuria îl cuprindeau pe de-a‑ntregul.

Pentru ca nimănui să nu-i fie stârnite poftele de mărire şi întâietate (egoul), Pitagora întocmise câteva reguli: toţi neofiţii erau egali, indiferent dacă proveneau din familii bogate sau din familii sărace; toţi aveau aceleaşi condiţii de trai şi purtau aceleaşi haine; alimentaţia era la fel pentru toţi, iar munca pentru întreţinerea comunităţii era făcută prin rotaţie. De asemenea, femeile erau considerate egale cu bărbaţii, însă erau în grupuri separate.

Pentru cele necesare trupului, Pitagora stabilise ca hrana să fie vegetariană; mai erau excluse unele alimente, printre care fasolea şi anumite seminţe. Întocmise şi o serie de exerciţii fizice, folosite în competiţiile sportive ale vremii. Nu încuraja munca excesivă şi nici nu punea preţ pe câştigarea competiţiilor, ci mai degrabă preţuia echilibrul şi cumpătarea.

Pentru bucuria şi armonia sufletului, Pitagora încuraja arta. Muzica şi poezia erau considerate hrană de bază pentru suflet, iar geometria, principiile naturii (fizica) şi filozofia erau hrana pentru minte.

Numărul era considerat că fiind cel ce exprimă ordinea şi raportul între toate lucrurile. Numărul zece era numit „numărul perfect”, deoarece cuprinde toate celelalte principii. Acest număr era numit Decada (sau tetraktys), adică cifra zece era suma primelor patru cifre. Decada era reprezentată grafic de către un triunghi cu laturile alcătuite din patru elemente. Astfel, din fiecare vârf se obţinea 10 prin însumare (10=1+2+3+4).

Pitagora considera că toate lucrurile sunt dinamizate de către aspecte contrarii, zece la număr. Acestea erau: limitat-nelimitat, par-impar, unitate-pluralitate, dreapta-stânga, masculin-feminin, repaus-mişcare, drept-curb, lumină-întuneric, bine-rău, pătrat-dreptunghi. Între aceste contrarii se desfăşoară nenumărate manifestări ale frumosului şi armoniei. În gradele avansate, discipolii dezbăteau zilnic multe aspecte legate de dinamica acestor contrarii.

Cosmologia pitagoreică susţinea că sunt nouă corpuri cereşti, care se rotesc în jurul unui Foc Central. Cel mai aproape de centru, era considerat antipământul (antichton), o planetă invizibilă, apoi Pământul, Luna, Soarele, urmau cele cinci planete cunoscute la acea vreme (Venus, Mercur, Marte, Jupiter, Saturn), după care venea sfera stelelor fixe.

Se spune că după ce sufletul e complet eliberat de cele trupeşti, iar mintea se află într-o deplină linişte şi armonie, se poate percepe muzica celor zece sfere cereşti. A rămas vorba că muzica sferelor avea darul de a transforma omul în semizeu, asemeni marilor eroi.

Se pare că, de la Pitagora şi şcoala sa nu a rămas nimic scris. Lucrările sale au fost fie ascunse, fie distruse înainte de distrugerea cetăţii. Şcoala pe care a fondat-o avea un caracter oarecum ermetic, absolut toţi fiind nevoiţi să depună un jurământ de tăcere asupra celor învăţate.

Pentru posteritate au rămas celebrele Imnuri Sacre:

Cinsteşte înainte de toate pe Zeii nemuritori, în ordinea ce le-a fost rânduită de Lege.

Respectă jurământul. Cinsteşte apoi pe Eroii glorificaţi.

Cinsteşte şi pe Geniile pământeşti, împlinind tot ce este hotărât de lege.

Cinsteşte pe tatăl tău, pe mama ta şi pe rudele ce-ţi sunt apropiate.

Dintre ceilalţi oameni, fă-ti prieten pe cel încununat de virtute.

Supune-te întotdeauna în faţa vorbelor blânde şi a faptelor folositoare.

Nicicând să nu-ţi urăşti prietenul pentru o greşeală de nimic, atât cât poţi; căci posibilul vecin e cu necesitatea.

Află că toate acestea sunt astfel, şi învaţă să biruieşti cele ce urmează:

mai întâi lăcomia pântecului, apoi lenevia, luxul si mânia.

Nu săvârşi nicicând vreo faptă de care să te ruşinezi, nici faţă de un altul, nici faţă de tine. Şi, mai ales, respectă-te pe tine însuţi.

Fă apoi dreptatea cu fapta şi cuvântul.

Nu te purta în nicio împrejurare fără să gândeşti.

Ci aminteşte-ţi că omul sortit e ca să moară; şi află că averea aşa cum se câştigă, la fel se risipeşte.

Cât priveşte necazurile îndurate de oameni din pricina

Destinului potrivnic, primeşte-le ca şi când li s-ar cuveni; îndură-le răbdător şi nu te împotrivi.

Caută să le înlături, pe cât îţi va sta în putinţă.

Dar cugetă temeinic la aceasta: că pe cei buni Soarta îi păzeşte de multe din aceste nenorociri.

Multe vorbe, bune sau răutăcioase, ies din gura oamenilor; nu le-arăta prea multă preţuire, dar nici nu le-nfiera.

Chiar lucruri mincinoase de auzi, îndură cu răbdare şi blândeţe.

Ia seama-n orice împrejurare la cele ce-ţi voi spune:

Ca nimeni, niciodată, prin vorbe sau prin fapte, să nu poată să te împingă să spui sau să săvârşeşti ceva nefolositor pentru tine.

Cugetă înainte de a făptui, ca nu cumva să te porţi nesăbuit, căci numai omul păcătos spune sau face lucruri nesocotite. Nicicând, aşadar, să nu faci ceva de care apoi să te căieşti.

Nu săvârşi nimic din cele ce nu ştii; ci învaţă tot ce se cuvine să ştii, şi viaţa fericită îţi va fi.

Îngrijeşte-te de sănătatea trupului tău, dar dă-i cu măsură băutura, mâncarea şi mişcarea, şi numesc măsură ceea ce nicicând nu te va stânjeni.

Deprinde-te cu o viaţă curată şi simplă; şi păzeşte-te să faci ceea ce trezeşte ranchiuna.

Nu cheltui fără rost, ca cei ce nu ştiu în ce stă binele.

Dar nici nu fi zgârcit; dreapta măsură e cea mai bună-n toate.

Nu-ţi lua drept îndatoriri ceva ce ţi-ar putea dăuna, şi mai ales cugetă înainte de-a trece la fapte.

Nu lăsa ca dulcele somn să-ţi închidă pleoapele, mai înainte de a te-ntreba astfel despre faptele tale de peste zi:

“Cu ce-am greşit? Ce am făcut? Ce n-am făcut din ce se cuvenea să fac?”

Începe cu prima şi meditează apoi asupra celorlalte. Şi apoi, dacă socoţi că ai greşit, necăjeşte-te; iar dacă ai făcut bine, bucură-te. Străduieşte-te să pui în practică aceste precepte, meditează asupra lor; dă-le toată dragostea ta, şi ele te vor pune pe calea virtuţii divine.

Mă jur pe cel ce ne-a sădit în suflet sacra Tetradă, izvorul Naturii al cărei curs e veşnic.

Dar nu începe o lucrare mai înainte de a-i ruga pe Zei să ţi-o desăvârşească.

Când toate aceste precepte îţi vor fi bine cunoscute, vei înţelege alcătuirea Zeilor Nemuritori şi a oamenilor muritori, vei afla până la ce punct lucrurile se despart şi până la ce punct ele se unesc.

Vei mai cunoaşte, după Dreptate, că Natura este în totul asemănătoare sieşi, încât nu vei mai nădăjdui ce nu e de nădăjduit, şi nimic nu îţi va fi ascuns.

Vei mai şti că oamenii îşi atrag relele prin propria şi libera lor alegere, nefericiţii; ei nu ştiu nici să vadă, nici să audă adevăratele bunuri ce lângă ei se află.

Puţini sunt cei ce-au învăţat să scape de suferinţele lor.

Asta este soarta ce tulbură mintea muritorilor. Ca nişte cilindri, ei se rostogolesc încoace şi încolo, împovăraţi de rele fără număr.

Căci, sădită în ei, necruţătoarea Vrajbă îi urmăreşte şi-n somn, fără ca ei să-şi dea seama; şi ei n-ar trebui s-o stârnească, ci mai degrabă să o alunge neîntârziat.

O, Zeus, tatăl nostru, vei izbăvi pe oameni de nesfârşitele necazuri ce îi copleşesc, de le-ai arăta tuturora Geniul de care se servesc!

Dar tu, fă-ţi curaj, căci prea bine ştii că neamul omenesc este divin, şi că Natura sacră îi dezvăluie deschis toate tainele.

Iar de se va îndura să ţi le înfăţişeze şi ţie, vei ajunge la ţinta de care ţi-am vorbit; căci lecuindu-ţi sufletul, îl vei izbăvi de toată suferinţa.

Dar înfrânează-te de la alimentele despre care ţi-am vorbit, folosindu-ţi judecata la tot ce ţi-ar fi de folos pentru purificarea şi eliberarea sufletului.

Meditează asupra fiecărui lucru, lăsându-te condus de Inteligenţa desăvârşită din înalt.

Iar după ce, părăsindu-ţi trupul, te vei înălţa în liberul eter, vei fi precum un zeu: nemuritor, etern, de-a pururi biruitor al morţii.

Visul lui Pitagora, şi al multor discipoli, s-a năruit odată cu războiul dintre Crotona şi Sybaris (o cetate rivală). Deşi a fost câştigat de Crotona, acel război avea să pună pecetea asupra sfârşitului unui vis de aur. Răsunătoarea victorie (armata crotonienilor număra 100.000 de soldaţi, iar cea a sybarienilor 300.000) nu a adus liniştea. Cu această victorie au apărut şi forţe întunecate, care au corupt multe minţi şi suflete, iar Pitagora părea că nu mai poate controla situaţia. Oraşul Sybaris a fost complet distrus, iar cei rămaşi erau trataţi fără milă şi chiar cu cruzime. Discrepanţa, dintre ceea ce reprezenta şcoala pitagoreică şi noua realitate de după război devenea din ce în ce mai mare.

După răsunătoarea victorie, şcoala decade din ce în ce mai mult. Apare o categorie de privilegiaţi, precum şi o formă de cenzură. Cunoştinţele nu mai erau accesibile tuturor, iar familiile bogate încep să aibă o influenţă din ce în ce mai puternică în şcoală. Datorită acestor fapte, în cetăţile din jurul Crotonei se instaurează teama. Apare în scurt timp o mişcare anti-pitagoreică, menită să slăbească puterea cetăţii şi a şcolii. În cele din urmă, cetatea cade din cauza unui uriaş incendiu, din care se spune că au scăpat numai două persoane.

Un vis frumos s-a năruit...