Marii actori statali (2)
China
Rolul Chinei în dinamica actuală este cel de "echilibrist strategic" și principal pretendent la reconfigurarea ordinii mondiale. Beijingul nu mai vrea doar să participe la sistemul global, ci să îl reseteze după propriile reguli.
Din punct de vedere economic, China a evoluat de la statutul de „fabrica lumii" la cel de putere care domină lanțurile de aprovizionare critice (metale rare, baterii, panouri solare, semiconductori, vehicule electrice, utilaje industriale și robotică). În războiul tarifar cu SUA și UE, Beijingul utilizează subvenții masive pentru a-și exporta deflația și a sufoca concurența occidentală în sectoarele verzi.
Conform raportului „Critical Technology Tracker" publicat de ASPI în decembrie 2025, dintr-un total de 74 de tehnologii critice analizate, China este lideră în 66 de domenii (90%), față de doar 8 pentru SUA. Printre aceste domenii se numără: materiale avansate și fabricație, energie, mediu, apărare (propulsie hipersonică, capacitate de construcție navală), spațiu (unde va rămâne singura națiune cu o stație spațială proprie după 2030), robotică, bio-fabricație, inginerie genetică aplicată și proiectare asistată de inteligență artificială. Mai mult, China recuperează rapid teren și în domeniile unde SUA dețin încă supremația; se estimează că, în următorii 7-10 ani, datorită vitezei de recuperare a decalajului, Beijingul va depăși Washingtonul la: semiconductori avansați (ecosistemul pentru chipuri de 5nm fiind deja proiectat), aviație civilă, modele fundamentale de AI, medicină nucleară, vaccinuri ARNm, computere cuantice și echipamente militare.
Potrivit World Economics, economia Chinei ocupă locul 1 mondial după standardul PPP (paritatea puterii de cumpărare), cu un PIB de 43,8 trilioane de dolari, în timp ce nominal se situează pe locul 2 (între 19 și 20 de trilioane). Un aspect relevant este economia „gri" – formată din micro-producții gospodărești – care tinde să reprezinte circa 12-15% din economia fiscalizată, echivalând cu 4-6 trilioane de dolari. Aceasta constituie un tampon (buffer) puternic împotriva șocurilor economice externe. În contrast, SUA au o economie gri de sub 5% și o birocrație sufocantă pentru întreprinderile mici.
Deși se confruntă cu politici tarifare agresive din partea SUA și UE, China își majorează constant valoarea exporturilor, orientându-se în special către ASEAN și blocul BRICS+. În 2025, Beijingul a înregistrat cel mai mare surplus comercial din istorie, atingând cifra de 1,19 trilioane de dolari. Un aspect crucial este scăderea ponderei SUA în totalul exporturilor chineze la doar 11% în 2025 – cel mai redus nivel istoric, cu 8% mai puțin față de primul mandat al lui Donald Trump. Aceasta demonstrează că, deși tensiunile comerciale generează costuri semnificative, China nu mai prezintă aceeași vulnerabilitate ca în 2018; baza sa comercială s-a diversificat suficient pentru a absorbi șocuri unilaterale.
Din perspectivă politică, China evoluează de la o diplomație reactivă la una proactivă, axată pe proiectarea influenței. Strategia vizează construirea unei rețele robuste de alianțe economice și de securitate menite să o protejeze de presiunile occidentale, în special cele americane. Prioritatea absolută rămâne eliminarea dependențelor strategice prin atingerea autonomiei în domeniile semiconductorilor și inteligenței artificiale, reducând astfel riscul expunerii la sancțiuni vestice.
Totodată, China își asumă tot mai vizibil rolul de diplomat global, promovând o alternativă la intervenționismul militar tradițional. Profitând de imprevizibilitatea politicilor administrației Trump, Beijingul se poziționează drept un partener „calm și de încredere". Astfel, devine vocea principală a puterilor emergente și a țărilor în curs de dezvoltare, oferind un model de modernizare lipsit de condiționalități politice. Această viziune este concretizată prin promovarea unui pachet de patru inițiative – Dezvoltare, Securitate, Civilizație și Guvernanță – prezentate ca bunuri publice globale esențiale pentru o lume multipolară.
Se pare că ne îndreptăm spre o coliziune majoră în viitorul foarte apropiat între Occident și China. Totuși, acesta nu va fi un „Război Rece" de tip clasic, ci o competiție de anduranță între sisteme. Conflictul nu se mai duce cu tunurile, ci prin tarife, subvenții, algoritmi și viteza de execuție în construcția infrastructurii. În această cursă, avantajul pare să fie de partea Chinei. Motivul principal rezidă în structura economiei americane, unde o parte semnificativă a sectorului de servicii este ocupată de intermediari: asigurări diverse, o armată de avocați dedicați conformității, numeroși consultanți de reglementare și o birocrație extinsă.
SUA traversează acum o inversare istorică fără precedent. Sectorul de servicii, care a fost cândva „motorul de aur" al Americii (reprezentând peste 75% din PIB), s-a transformat într-o structură de costuri rigide care, în realitate, frânează agilitatea națională. În contrast, în China, focusul rămâne pe serviciile industriale (logistică ultra-rapidă, plăți digitale integrate, design de produs etc.) – sectoare concepute pentru a susține și optimiza producția, nu pentru a o îngreuna.
Uniunea Europeană
Europa se află în prezent într-un punct de cotitură istoric, pe care Comisia Europeană l-a numit „momentul independenței”. Analiza evoluției Uniunii în contextul schimbărilor geopolitice actuale relevă un efort colosal, profund, dar extrem de dificil – având în vedere cele 27 de state cu viziuni divergente – de a transforma o putere economică într-un actor strategic veritabil.
Pilonul central al securității europene de după 1945 a fost parteneriatul cu Statele Unite. Totuși, această fundație este astăzi erodată de două realități majore. În primul rând, administrația Trump a revenit cu o doctrină „America First” mai fermă ca niciodată. Aceasta nu mai privește Europa ca pe un partener egal, ci ca pe o sferă de influență ce trebuie asigurată prin presiune economică și comercială. Aliații europeni sunt taxați, li se impun condiții stricte și sunt forțați să se supună unei viziuni unilaterale asupra ordinii globale.
În al doilea rând, Statele Unite și-au redefinit radical prioritățile strategice. Războiul din Ucraina a accelerat o dinamică deja pornită de câțiva ani, prin care centrul de greutate al intereselor americane s-a deplasat decisiv spre Asia-Pacific, în competiția directă cu China. Simultan, Washingtonul și-a reorientat bugetele și planurile militare spre protejarea teritoriului propriu și a emisferei vestice, evidențiat prin programul „Golden Dome” pentru apărare antirachetă. În acest context, inițiativa „European Deterrence Initiative” a fost eliminată complet din bugetul american pentru 2026.
Pentru Europa, mesajul este dur și limpede: de acum înainte, UE va trebui să se descurce pe cont propriu. Un raport al Parlamentului European avertizează că această nouă eră ar putea marca o slăbire (chiar rupere) ireparabilă a alianței transatlantice, pe măsură ce încrederea reciprocă se erodează.
Reacția Europei la această nouă realitate se desfășoară pe mai multe paliere, dintre care cel mai vizibil și costisitor este reînarmarea. Comisia Europeană a propus planul „ReArm Europe”, care prevede investiții de 800 de miliarde de euro în apărare până în 2030. Estimările ulterioare sugerează că atingerea unei autonomii strategice reale ar necesita un efort suplimentar de 250 de miliarde de euro anual și un plus de 300.000 de soldați.
În realitate, acest plan nu vizează neapărat apărarea propriu-zisă, ci reprezintă, în esență, o reorientare economică strategică. Deși UE se aliniază la narativul american privind „pericolul rusesc", care este de fapt o „bulă informațională" creată și alimentată de Washington, Bruxelles-ul adoptă o abordare diferită. Investițiile vor fi direcționate preponderent în interiorul Uniunii, având ca scop dezvoltarea unor capabilități autonome de apărare și proiecție a forței, aspect care nu poate decât să irite SUA. Această strategie implică generarea unui număr semnificativ de locuri de muncă, compensând astfel pierderile din alte sectoare industriale (auto, energie, chimie, metalurgie, telecomunicații) suferite în urma alinierii cu politica americană de război economic împotriva Chinei.
Riscul de securitate militară directă în Uniunea Europeană este redus; vulnerabilitățile reale rezidă mai degrabă la nivelul influenței politice și al controlului asupra resurselor strategice. Totuși, tema securității este folosită adesea ca un paravan politic pentru a masca incapacitatea blocului de a rămâne competitiv economic. Este mult mai simplu să invocăm pericolul extern decât să recunoaștem deficiențele interne: lentoarea birocratică și costurile ridicate de producție.
Un conflict convențional de amploare rămâne puțin probabil, deoarece Rusia nu dispune de capacitatea logistică necesară pentru a ocupa și administra simultan țări din estul Europei, menținând totodată securizarea unei frontiere active precum cea din Ucraina (în teritoriile ocupate). Amenințarea reală provine din potențialul unui război psihologic și hibrid – bazat pe dezinformare, atacuri cibernetice, presiuni la granițe și intervenționism în sfera politică internă – menit să destabilizeze UE din interior. Deși experiența traumatică din Ucraina acționează ca un factor descurajant pentru o expansiune militară clasică în Europa, aceeași prudență nu se aplică neapărat în cazul unor foste republici din Asia Centrală sau Caucaz.
Potențialul UE este imens, cu condiția să combată activ influențele negative venite atât din Vest (SUA), cât și din Est (Rusia). Ambele puteri, foste superputeri antagoniste, au un interes comun în menținerea unei Uniuni Europene slăbite: divizate, fără o viziune comună clară, fragile economic, ușor manipulabile, dependente de resurse externe și, în ultimă instanță, predispuse dezintegrării. Următorii 3-7 ani vor fi definitorii pentru viitorul UE și pentru consolidarea rolului său ca pol de putere global independent.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu